Manastirea Putna

   Spre deosebire de alte meleaguri moldovene, menţionate documentar cu mult înaintea construirii unor biserici şi mănăstiri pe cuprinsul lor, Putna, ca toponimic sau hidronimic din vechiul ţinut al Sucevei nu este menţionată în nici un document anterior fundării mănăstirii cu acelaşi nume, respectiv, anului 1466
  . Apare frecvent, în schimb, cealaltă Putna, din ţinutul Vrancei, mai cu seamă în documentele de la Alexandru cel Bun, dar şi de la unii dintre urmaşii săi. Constatarea nu poate impune totuşi concluzia fermă că zona situată pe valea Putnei, un pârâu montan care izvorăşte de sub Obcina Mare şi alunecă repede spre apele calme ale Sucevei, întâlnindu-le în dreptul satului Laura, a fost total nelocuită până la mijlocul veacului al XV-lea. Dimpotrivă, numeroasele biserici atestate în primele decenii ale acestui secol pe locuri din imediata vecinătate a Putnei constituie tot atâtea mărturii că zona respectivă cunoştea, încă de pe atunci, o remarcabilă viaţă religioasă şi că Ştefan cel Mare s-a conformat tradiţiei, construindu-şi mănăstirea în preajma unei biserici mai vechi.

Din uricul său de la 15 martie 1490 rezultă că pe vremea lui Alexandru cel Bun numai în ţinutul Sucevei existau „cincizeci de biserici cu popii lor”, supuse Episcopiei de Rădăuţi, dintre care, pe vremea sa, şase au fost „întoarse şi închinate să asculte de Mănăstirea (...) Putna, căci acele biserici şi acei popi sunt din satele mănăstirii”. Ele erau, desigur, biserici parohiale, de sat, dar foarte aproape de Putna exista cu certitudine în primul sfert al veacului al XV-lea şi o mănăstire. Aceasta este menţionată într-un uric din 18 august 1427 prin care Alexandru cel Bun îi miluia pe fraţii Herman şi Laţcu, întărindu-le „ocina lor (...), unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din pădure şi din poiană şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit...”.

Dacă la aceste probe, riguros documentare, adăugăm şi tradiţiile privind existenţa unei vechi mănăstiri pe actualul teritoriu al satului Laura, unde ar fi trăit o vreme Daniil Sihastru, precum şi pe cele referitoare la precedenţa chiliei din valea Viţeului şi a unei bisericuţe de lemn care s-ar fi aflat chiar pe dealul Sionului, argumentele în favoarea fundării acestei ctitorii într-o zonă cu vechi tradiţii monastice se înmulţesc simţitor.

Să rămânem însă la izvoarele istorice, în Letopiseţul anonim al Moldovei, se spune că după cucerirea Cetăţii Chilia, în luna ianuarie 1465, Ştefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor şi tuturor preoţilor „să mulţumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui...”. Nu se precizează aici cum anume trebuia să se concretizeze această mulţumire, dar, având în vedere importanţa pe care o acorda voievodul însuşi acestei victorii, este de presupus că ea urma să fie pe măsura evenimentului. Lucrurile se lămuresc, de altfel, în Analele putnene şi în Cronica moldo-polonă, unde, imediat după relatarea izbânzii de la Chilia, se menţionează foarte lapidar că la 10 iulie 1466 Ştefan-vodă a început să zidească Mănăstirea Putna, cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

Cercetările arheologice din anii 1955-1956 au dus la concluzia că în incinta Mănăstirii Putna nu există urme de vieţuire omenească „anterioare construcţiilor în piatră din vremea lui Ştefan cel Mare” şi că „la venire constructorii au defrişat terenul prin ardere, descoperindu-se deasupra solului viu o dungă de cenuşă şi cărbuni, iar sporadic chiar trunchiuri de copaci carbonizaţi”.

Cele mai recente cercetări de acest fel, efectuate în anii 1980 - 1982, ar putea conduce totuşi la concluzia că chiar pe actualul teritoriu al mănăstirii a existat o aşezare monahală anteştefaniană, deoarece spre latura sudică a incintei, lingă temeliile casei domneşti construite de Ştefan cel Mare, au fost descoperite câteva morminte, care, prin poziţia lor stratigrafică, ar pleda în acest sens.

Din pisaniile şi însemnările unor manuscrise păstrate aici sau ajunse cu vremea prin mari biblioteci din lume rezultă că, odată cu pornirea lucrului de către Ştefan cel Mare, au fost transferaţi de la Neamţu la Putna egumenul Ioasaf dimpreună cu mai mulţi monahi, meşteri caligrafi şi miniaturişti, care au procedat concomitent la organizarea scriptoriului mănăstiresc, copiind primele mineie şi evangheliare necesare viitorului locaş. Prezenţa unui grup de călugări la Putna încă din faza fundării bisericii reclama, fără îndoială, o viaţă religioasă normală, conformă tipicului monahal, care, până la sfinţirea noului edificiu, nu se putea desfăşura decât la adăpostul unor chilii improvizate şi al unei bisericuţe de lemn, probabil mai vechi şi foarte apropiate, în orice caz, numai după două luni de la inaugurarea lucrărilor, Ştefan cel Mare emitea un act în care vorbea despre mănăstirea sa de la Putna ca despre un fapt juridiceşte constituit. Ne referim la uricul din 15 septembrie 1466 prin care voievodul făcea cunoscut tuturor că a cumpărat de la fraţii Stan, Jachim şi Simion Babici, pe două sute de zloţi tătărăşti, satul Jicovul de Sus, dăruindu-l „cu toate hotarele sale vechi, cu câmpurile şi poienile, cu muncelele, fâneţele şi izvoarele, sfintei noastre Mănăstiri Putna, unde este hramul Preasfintei şi Preacuratei Maici a lui Dumnezeu şi a Preasfintei ei Adormiri, pentru ca acest sat (...) să fie Mănăstirii noastre Putna uric, cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci”. Acesta este cel mai vechi document cunoscut care atestă Putna din ţinutul Sucevei, ca toponimic, în general, şi ca nume al mănăstirii de aici, mai cu seamă, constituind, totodată, mărturia celei dintâi danii pe care Ştefan cel Mare o face slăvitei sale ctitorii monastice.